marți, 30 noiembrie 2010

Ciuperca otrăvitoare de limba ei piere

 Printr-o poiană trecu odată un car încărcat cu bălegar. Hurducându-se pe drum, din car, căzu în mijlocul poienii o ditamai pleaşcă mirositoare. 
_Fiu, fiu! ce putoare! Vai, o să ne molipsim şi noi de acest pătrunzător miros se zbârliră pălărioasele care mai de care mai colorate şi mai modite.
După o vreme, din pleaşca aceea ponegrită răsăriră sfioase alte pălărioare, albe.
_Cum? ce îndrăzneală! cine le-a dat voie? s-au burzuluit coloratele.
De voie de nevoie s-au ignorat o vreme. Până-ntr-o bună zi când şefa pălărioaselor hotărî să ţină o predică albinoaselor  de să le fie învăţătură să nu mai cadă pe unde nimeresc.
_Hm! ce viaţă mai aveţi şi voi! Trăiţi toată viaţa  pe bălegarul acela umed,  puturos.  Nu-i de mirare că n-aveţi pic culoare-n pălărie dragelor, sublinie  focoasa către champignoane.
_Eu, precum bine vedeţi  am ieşit din iarba asta mare şi fragedă, respir aer proaspăt cu aromă de cetină. Ah! ce viaţă minunată pot să am! Soare şi adieri de vânt, stropi de ploaie. Pe când voi ,, feţe palide,, nu cunoaşteţi lumina soarelui.   Eu mă hrănesc doar cu chestii naturale, ce ştiţi voi  ce-i aia natural când staţi toată ziua-n bălegar...şi ar mai fi vrut să adauge ceva  că, se auzi deodată:
_Cranţ-cranţ!  trozniră fălcile pălărioasei. De prea mult zel îşi  muşcă otrăvicioasa limbă căzând secerată cu pălăria-n muşchiul verde.
......
Şi se făcu o vreme, de trecură alţi  oameni, cu carul cu lemne,  prin poiană. Strânseră bucuroşi ciupercile albe-n desagă, călcând cu năduf coloratele ca nu care cumva să poposească vreun turist rătăcit şi neştiutor  să le culeagă.

vineri, 26 noiembrie 2010

Meditaţie

Nu-i nici toamnă nu-i nici iarnă. Perioada asta de tranziţie dintre anotimpuri mereu mi-a dat senzaţia că timpul stă în loc. Pare nehotărât să rămână în anotimpul actual sau să treacă mai departe. Toată culoarea minunată a toamnei s-a transformat într-un tern şi imens cenuşiu şi umed pe deasupra.  O perioadă de meditaţie şi de întoarcere către sine.

saxofon - cafe concert
 

marți, 23 noiembrie 2010

Un post foarte banal şi foarte personal

De când lucrez pe tură cu aia mică, I. împărţim din când în când pacheţelul de amiază, de fapt şi înainte de înfruptam una din gustărica celeilalte şi întotdeauna cealaltă avea mâncarea mai bună.
De vreo câteva săptamâni lucrăm şi cu aia mai vorbăreaţă, J., care acum ţine cură de slăbire.
Azi urcăm, I. şi subsemnata, la oficiu să luăm prânzul. Aveam borşuleţul la borcan şi o conservă de ton. I. avea zacuscă cam condimentată, am combinat-o cu ton şi a fost perfectă. Borşuleţul l-am împărţit în două. Eu l-am hăpăit repede dar asta mică zice:
_ Stii ceva?  îi las porţia mea de borş  lui J.şi ei îi era  foame.
Ei bine, ,,io,, care mă credeam a fi cea mai bună nu m-am gândit la J. nici măcar o clipă servindu-mi porţia în doi timpi şi trei inghiţituri. În schimb, I. n-a uitat de cel flămând de alături.
....
J. bucuroasă :
_Vai ce pomană mi-aţi făcut! Îmi era o foame!
_I. s-a gândit la tine, eu am fost mai egoistă, subliniez, nu fără puţin regret.
.....
Recunosc că nu-i prea simandicos să mănânci borş din borcan în pauza de prânz, dar acesta-i felul meu favorit de mâncare, dintotdeauna. Iar fiecare mănâncă ce-i place: unul un sandvich, altul o salată. Dar dacă împarţi porţia de mâncare cu cineva îţi garantez că va fi mult mai gustoasă ;) şi te vei întoarce mai voios înapoi la muncă. Exagerez? Probabil.

luni, 22 noiembrie 2010

Un gând pentru Alexandra Simona Apostol



 
 New update: Pe 16 decembrie 2010 Alexandra a pornit singură în Marea Călătorie.
,,Daca am reusit sa transmit mesajul... acela ca viata e cel mai pretios dar pe care-l primim si ca merita traita intens... si daca in momentele vesele sau triste o sa va amintiti acest mesaj... atunci inseamna ca, desi am pierdut batalia... n-am pierdut si razboiul... inseamna ca voi continua sa traiesc in amintirea voastra...,,
Jurnalul Alexandrei

duminică, 21 noiembrie 2010

joi, 18 noiembrie 2010

marți, 16 noiembrie 2010

Remember_16 noiembrie 1998

Pentru colectivul în care îmi desfăşor activitatea 16 noiembrie este o zi de aducere aminte. În fiecare an ne spunem: ,,avem X ani de când lucrăm împreună,,. Anul acesta avem 12 ani de când am pornit împreună la un drum greu şi sinuos. Suntem poate ultimul bastion al colectivului de oameni.  
Acum 12ani era o zi friguroasă cu multă zăpadă. Noi, o mână de fete speriate de necunoscut dar dornice să-l înfrunte. Orgoliile au fost  prezente de la început dar  hărnicia şi dăruirea au primat mereu. 
Deşi am mai scris postări răutăcioase nu pot să nu mă gândesc cu drag la oamenii lângă care am petrecut atâta timp. Avem destule amintiri şi atunci când mai avem timp să ne întâlnim sfârşim prin a vorbi tot despre servici.
 Vremurile  în care trăim şi-au pus amprenta asupra noastră dar munca în slujba pacientului trece dincolo de mândria fiecăreia.
Şi oricât aş încerca eu să explic atmosfera specifică colectivului meu  nu pot să descriu cu exactitate ceea ce simt. E un val de căldură ce vine din adâncul sufletului şi care acoperă toate micile nemulţumiri sau supărări de moment.
 Să ne bucurăm şi de acum înainte de multe amintiri frumoase!
sursa foto: aici

vineri, 12 noiembrie 2010

Tac sau vorbesc?

Postarea aceasta este punctul de vedere al unui taciturn. 
N-am să mă apuc acum să schimb oamenii  fiecare este liber să fie aşa cum doreşte. Scriind încerc să fac o ordine în idei şi să găsesc o cale de a putea fi eficient în astfel de situaţii.

Taciturnul se agită doar în interiorul său, pentru el este vital să tacă şi să-şi asculte gândurile.
 Pentru alţi oameni vorbirea este respiraţie. Dacă nu dau drumul cuvintelor în fiecare moment simt că nu trăiesc. Orice, oriunde, oricând sunt gata să pălăvrăgească. Nu-şi dau seama cât de obositori şi agitatori sunt. Dacă tu eşti taciturn ei tot găsesc o modalitate de a vorbi fie şi la mobil , nu contează  cu cine, important este să-şi exerseze musculatura limbii. Omule, dragul meu, te rog din inimă exersează liniştea şi crede-mă că ai să te simţi mai bine. Nu-i de mirare că nu ai timp niciodată pentru nimic şi eşti mereu grăbit.
În acelaşi timp, nu e tocmai plăcut să stai lângă cineva care tace mereu şi e cu gândul departe sau visează.
Niciodată n-ai să ştii când un taciturn este bine sau prost dispus. Cel mai mare risc al taciturnului este să fie considerat mereu ursuz şi ca urmare să fie o persoană ocolită. Apoi, imaginaţi-vă o combinaţie între o persoană tăcută şi două guralive sau invers. Minoritarul este mereu epuizat energetic. Taciturnul îşi găseşte resursele în el însuşi pe când guralivul îi secătuieşte pe cei din jur.
...
Doamne dă-mi te rog seninătatea de a-i accepta aşa cum sunt,  puterea de a suporta vorbăria sau agitaţia şi înţelepciunea de a mai şi vorbi uneori.


miercuri, 10 noiembrie 2010

vineri, 5 noiembrie 2010

Adrian Paunescu - Totusi iubirea
    


Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

joi, 4 noiembrie 2010

Gândurile-frunze

Uneori îmi simt gândurile asemeni frunzelor unui copac. Înmuguresc primăvara fac flori, fructe pentru ca mai apoi toamna să fie luate de vânt. Plutind prin aer spre pământ gândurile-frunze îşi continuă transformarea. Eu rămân uşoară şi liberă să-mi acopăr ramurile cu steluţe sau globuri. Sub haina albă voi pregăti viitorii muguri de gânduri-frunze.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...